Rodia Perséphonei. Madeleine Cancicov și spațiul concentraționar românesc

Un volum mai puțin obișnuit de memorii carcerale, redactat într-o manieră ce ignoră convențiile genului, amintind, în punctele sale cele mai relevante, de Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, rămâne deocamdată greu accesibil cititorului român. Le Cachot des Marionnettes (Temnița marionetelor) de Madeleine Cancicov, o bijuterie de mare rafinament artistic, apărută în 1990 în limba franceză, la Editura Critérion din Paris, este disponibilă astăzi doar în bibliotecile  și anticariatele din străinătate. Subtitlul Quinze ans de prison. Roumanie 1949-1964 (Cincisprezece ani de închisoare. România 1949-1964) ancorează trama în stratul terifiantei realități din universul închisorilor politice românești.

Textul nu e scris în ritmul îmblânzit al narațiunilor cronologice, deoarece temporalitatea se supune aici altor legi, se produc alte tipuri de joncțiuni între faptele trăite, amintirile lor și reflexiile afective pe care le provoacă. Cartea ar putea fi considerată, deopotrivă, un volum memorialistic despre detenție, pe alocuri un epistolar imaginar, un dosar al rezistenței anticomuniste din România ori un jurnal de idei pigmentat cu digresiuni estetice de remarcabilă finețe și cu inserții mitologice. Abia în final, o notă a autoarei limpezește această stranie construcție așezată la confluența unor abile strategii narative: ,,Cum să înțelegem faptele dacă n-a fost înțeleasă ideea care le-a fundamentat?” Căci la început a fost Ideea, pare să ne transmită voalat Madeleine Cancicov, iar paginile confesiunii sale stau drept mărturie că experiențele ființei umane trebuie să primeze, și nu senzaționalul faptelor. Scriitoarea consideră că nu oricine este pregătit pentru noua formă de existență circumscrisă între zidurile temnițelor. Există o anumită predestinare, semne anticipative care anunță o posibilă deturnare a cursului firesc al vieții, precum ar fi tendința de recluziune, de închidere în spațiul protector afectiv, ori reflexul meditativ. Experiența carcerală ascunde în sine o anumită predispoziție, pentru că, la finalul ei, supraviețuitorul ororilor se va descoperi altul, un om cu totul diferit față de cel ce a fost cândva. Itinerariul spiritual începe cu un sâmbure de suferință, tot așa cum semințele rodiei consumate de Perséphona o transformă într-o ființă amfibie: jumătate în viața de aici, jumătate în lumea de dincolo, în ținuturile morții și ale umbrelor eterne.

Mic exercițiu biografic

Încercările de reconstituire biografică par sortite eșecului din pricina informațiilor prea firave existente și, deseori, neconfirmate de realitate. La rândul lor, sursele documentare sunt de-o parcimonie dezarmantă și se restrâng la un dosar aflat la fondul informativ și la un altul aflat la fondul SIE din arhiva CNSAS, ultimul fiind prelucrat după plecarea autoarei în exil, în 1964. Încercând să ne apropiem de experiența detenției, care a impulsionat actul dezvăluirii memorialistice, remarcăm că destinele Magdalenei (născută în 25 iunie 1904) și cel al fratelui său, Ion René, sunt dramatic apropiate de  tragica istorie a unchiului lor, Mircea Cancicov. Fost ministru de finanțe, de justiție, al domeniilor și al economiei naționale în perioada interbelică și în timpul guvernării antonesciene, Mircea Cancicov a fost condamnat, în 1946, la 20 de ani de temniță grea sub învinuirea de crime de război și s-a stins din viață în perioada detenției, în 1959. În jurul influentului om politic se constituise, după 1944, un nucleu de rezistență anticomunistă, căruia i se alăturaseră Madeleine și  René, copiii unuia dintre frații săi, Alexandru Cancicov. Cei doi își asumaseră rolul de intermediari, de curieri ai scrisorilor conspirative expediate către ambasada Marii Britanii la București. De altfel, în notele și rapoartele întocmite și păstrate în dosarul de urmărire I 259891, deschis pe numele lui Mircea Cancicov, există mai multe referințe la implicarea lui René în transferul corespondenței strict confidențiale. Madeleine Cancicov este arestată în 29 septembrie 1949 și condamnată la 20 de ani de închisoare sub învinuirea de complicitate la înaltă trădare. E acuzată că a transmis informații de stat ambasadorului englez aflat în România și că ,,a bătut la mașină un buletin informativ redactat de NENIȚESCU ȘTEFAN asupra producției petrolifere din țara noastră care urma să fie predat americanilor” (Dosar nr. 99222, Cota CNSAS I 257090, f. 5). La rândul său, René e condamnat la 7 ani de închisoare pentru uneltire și participare la o organizație subversivă. Timp de 15 ani, Madeleine trece prin penitenciarele Rahova, Jilava, Văcărești, Mislea, Miercurea-Ciuc. În închisoare suferă un șoc puternic la aflarea veștii, de la o altă deținută, despre moartea mamei sale. În toată această perioadă, nu avusese dreptul la vorbitor cu cei apropiați decât o singură dată. După grațierea și eliberarea sa, în 14 aprilie 1964, verii stabiliți în Anglia plătesc guvernului român taxa de răscumpărare cerută pentru emigrarea Madeleinei și a lui René. Cei doi părăsesc definitiv țara în același an, în 11 decembrie, emigrând în Israel, apoi se îndreaptă spre Londra, unde vor locui până la sfârșitul vieții. Madeleine Cancicov se stinge din viață în 6 februarie 1985.

Vârstele esteticului

Evadarea din timpul suferinței, perceput ca un prezent etern și sufocant, devine posibilă fie spre trecut, pe calea amintirilor, fie spre un viitor incert, dar intuit într-o serie de prolepse. În acest labirint de fire temporale ce se împletesc, totuși, grațios, naratoarea se orientează cu precizie, asemenea unei îndemânatice Arahné ce-și țese vârstele. Cititorul o urmărește, sedus, mai întâi prin vârsta mitică și paradisiacă, apoi o veghează atent în cea istorică, pentru a o admira, în final, în elanurile spiritualizării pe calea revelației divinității.

Începuturile stau sub semnul unui paradis insular, proiectat într-o legendară  și străveche civilizație a sudului. De această insulă a fericiților, figurată prin simboluri, Madeleine Cancicov își amintește cu nostalgia sacrului și a libertății exprimate prin toate formele armonioase descoperite în lume: soarele înflăcărat al după-amiezei, Balcicul, marea, falezele, parfumul de pelin, țărmul din Calais, deschis spre o altă mare. Impresionează în această carte viziunile picturale, vocația unui autentic homo aestheticus, ce restaurează, pe pânza vremii, fâșii de peisaje aninate pe cer ori uitate într-un colț de suflet. Natura își etalează auroral planurile, navigând cromatic între departele și aproapele lumii. Contururile se  schițează treptat sub privirea celei ce contemplă, în tonuri puternice de roz, mov și verde, scăldate în valuri apolinice de lumină solară. Detaliile se supradimensionează, proporțiile se perturbă sub un soi de lentilă deformatoare, ce ne dezvăluie o suprarealitate. În alte pasaje descriptive se aud ecouri din imnurile către noapte ale lui Novalis, dar într-un alt registru artistic, fiindcă sensibilitatea Madeleinei Cancicov s-a modelat sub auspiciile modernității. Scene postimpresioniste alunecă spre o paletă de tonuri cu reflexii albăstrii, precum în tablourile lui Toulouse-Lautrec. Ne putem întreba, pe bună dreptate, dacă aceste crochiuri descriptive nu sunt cumva asemenea prețioaselor tablouri păstrate într-o prestigioasă pinacotecă, fiindcă lista referințelor estetice continuă cu Degas, Picasso, Goya, Daumier, Inres, Hogarth. Stilul literar amintește de incantațiile magice, într-o proză ce glisează ușor spre note de lirism și tulburătoare eufonii. O altă modalitate de regăsire a teritoriilor intimității este muzica. Concertul pentru vioară și orchestră al lui Stravinski devine un concert al luminii crepusculare ce străpunge memoria afectivă și se topește în noapte. Din alte pagini răsună acorduri din Honegger, Milhaud, într-o stranie melopee izvorâtă din trecut.

Peste toate plutește însă, aproape imperceptibil, un fior tragic, ce salvează aceste superbe pagini de tentațiile hedonismului. Odată cu el se răsfrânge, plutonic, dinspre orizonturi îndepărtate, presimțirea morții: ,,Și pentru a exprima această viață, tu alegi moartea.” O asemenea coborâre în abisurile memoriei, în misterul din care erup ecouri neștiute, nu este lipsită de riscuri, căci moartea se nutrește, în toată strălucirea ei, din resursele vieții. Binomul viață-moarte este nelipsit din narațiune, tot așa cum, în alte pasaje reflexive, adevărul și binele se opun răului: ,,Căci omul este făcut pentru adevăr“. Numeroase fragmente prind formă epistolară către un tu pulverizat în multiple ipostaze: fratele autoarei – René, Mama, Perséphona, sculptorul – Rodin, o instanță feminină – poate un alter ego al Madeleinei Cancicov, apoi o misterioasă M., regele Lear. Alteori, acestea devin voci în fâșii de dialoguri, captate fragmentar pe calea undelor generate de recursul la amintire. Dacă le-am transpune în imagini, ne-ar provoca adânci melancolii, precum cele resimțite în fața unor fotografii in sepia. În acest timp crepuscular se produce desacralizarea violentă a lumii cunoscute de naratoare. Odată cu amurgul zeilor, lumea coboară în stradă, iar istoria confiscă destinele în numele unor idealuri alienante. Apar alți oameni, alte figuri domină peisajul factual, totul se schimbă. Madeleine Cancicov ni se dezvăluie ca o conștiință istorică dublată de o luciditate politică. Scrutează atent contextul postbelic și consemnează transformările cu impact nemilos asupra vieții oamenilor: violarea libertăților individuale, instalarea regimului politic unic și supraindividual, pervertirea sufletelor prin morbul delațiunii, devenită ritual social în anii de mai târziu: ,,Părinții sunt obligați să-și denunțe copiii, copiii – propriii părinți, soțul – soția (soția – soțul)“. În aceste pagini, registrul stilistic se disociază. Pe de o parte, este interogativ, căutând să recupereze, printr-un soi de anamneză, paradisul solar pierdut. Pe de altă parte, își asumă funcția enunțiativă, constatativă, în fața unor evidențe care nu mai oferă nicio ieșire dintr-un prezent mort, încremenit. Insidioasă, pătrunde în lume teama. Odată cu ea, arbitrariul. Printr-o spectaculoasă distribuire a rolurilor, agenții sistemului represiv se răspândesc în inima societății. Alegoric, informatorii sunt descriși în trei ipostaze ce descind din universul camusian: lepra, ciuma și moartea. Le urmează îndeaproape manechinele, provocând o uniformizare periculoasă: ,,Camioanele au luat toate manechinele țării și le-au descărcat în curtea Ministerului de Interne. De unde au ieșit pe poarta din față, două câte două, trei câte trei, parfumate, cu părul dat cu briantină, cu pliurile pantalonilor impecabile pentru a ascunde arcurile ce le fac să se miște. Și cravata elegant înnodată. Cravata roșie“. Însă este o eleganță trucată, asemenea stratului superficial de aparentă legalitate revendicată de regimul comunist, dincolo de care se întrevede, hidoasă, farsa istoriei. Într-o viziune alegorică, ,,mareea roșie” inundă lumea: ,,Și închisorile își măriră porțile“.

Vârsta spiritualizării pe calea credinței mântuitoare începe odată cu acceptarea Crucii și a propriului sacrificiu: ,,Până în ziua în care am acceptat-o. Iar pacea se sălășlui în mine.” În spațiul carceral, prezența divinității devine o realitate aproape tangibilă, prefigurând paradoxul resacralizării lumii într-unul din cele mai sumbre locuri cu putință: ,,Căci, pentru a-L avea pe Dumnezeu, trebuie, poate, să pierdem totul“. Experiența spirituală poate fi înțeleasă în termenii unei superbe revanșe a demnității umane asediate de criza existențială, dezordinea axiologică, degradarea trupească. Visele oraculare ori cele care anunță moartea celor dragi sunt momentele de revelație a subconștientului și deschid privirea spre universul sufletesc, spre sinele adânc. Personajul cel mai des amintit în aceste pasaje, în spiritul unei sondări interioare de mare acuratețe, este regele Lear, ce devine protagonistul unui alt dialog imaginar. Cuvintele scriitoarei exaltă sublimul ființei capabile de a-și transcende soarta pământeană: ,,Ce capacitate de suferință poate avea o ființă omenească!“ Nu întâmplător, mai sunt invocați, alături de Shakespeare, și alți scriitori din aceeași familie spirituală: Dostoievski, Homer, Sofocle…

Sub semnul lui Orion

După arestare, Madeleine Cancicov observă că microcosmosul carceral e format din oameni proveniți din toate punctele cardinale și din toate straturile sociale, într-o distribuție asemănătoare celor patru stele ale lui Orion. Experiențelor precarcerale li se dedică importante capitole, întrucât îndeplinesc funcția unor rituri de trecere într-o nou plan al existenței. Scriitoarea evocă o serie din motivele bine cunoscute ale literaturii de detenție: răpirea pe stradă de către agenții securității, ancheta la subsolul Ministerului de Interne, zilele și nopțile de carceră, succesiunea anchetatorilor în funcție de stadiul interogatoriului, torturile umilitoare, drogurile ascunse în mâncare, ce produc halucinații și transformă închisoarea, noapte de noapte, într-un infern al urletelor și neputințelor și, în final, simulacrul de proces. Pentru această ființă sensibilă, inițierea în spațiul concentraționar are loc la brațul lui Verlaine: ,,Nu mă gândesc la nimic; îmi scotocesc în geantă; doar o mică fotografie, necompromițătoare, de altfel; prefer să o rup în bucăți și să o înghit. Atentă. Nicio nervozitate, niciun gând. Deodată, pronunț în suflet numele lui Verlaine și-mi repet «Cerul este deasupra acoperișului», o fredonez chiar. (…) Am intrat, deci, în închisoare la brațul lui Verlaine“.

Vocile se multiplică într-o polifonie narativă neașteptată. Pe un alt nivel textual, se suprapun narațiunile celorlalte deținute, despre dureroasele drame familiale ale luptătorilor din rezistența anticomunistă, ce reiterează destinul tragic al Mariei Brâncoveanu. În acest context, regăsim istoria grupului condus de Toma Arnăuțoiu, marcată de trădări și consecințe greu de imaginat dincolo de perimetrul penitenciarelor politice. O întreagă tipologie umană se figurează sub penelul unui desăvârșit caracterolog, care știe să caute, în fizionomii, rădăcini ancestrale. O nouă galerie artistică, ilustrând mutiple reflectări ale feminității, se aliniază sub ochii cititorului. Regăsim neinițiatele, cele care-și încep ucenicia într-ale detenției, soțiile, mamele, fiicele, surorile, amantele, prostituatele. Li se alătură personajele de mit și de tragedie shakespeariană, măștile, păpușile, Arlechinii în costume multicolore. În acest peisaj pestriț, prezența bărbatului rămâne fie o amintire pasională, fie o aspirație niciodată împlinită. Cea mai subtilă asociere de imagini este surprinsă prin parabola volierei, unde celula comună devine colivia cotidiană a unor specii de păsări rare.

Fără îndoială, cititorul implicat este frământat de dificultatea unor întrebări, iar autoarea nu ezită să le deschidă. Cum se poate suporta viața de detenție, atunci când 15 ani din întreaga existență a unui om sunt sacrificați închisorii? Ce i-a lipsit cel mai mult în această perioadă? Ce a pierdut odată cu libertatea? Madeleine Cancicov reperează cei mai duri inamici: plictiseala și disperarea. Amintirile, erudiția și bagajul intelectual au salvat-o de monotonia asfixiantă, iar pe cel de-al doilea inamic l-a depășit pe calea credinței. Pe de altă parte, memoria se confruntă cu uitarea. Totuși, uneori, deținutul politic se desprinde de sine, de amintirile vieții furate, și se aventurează într-o călătorie simbolică pe apele fluviului Lethe, preferând uitarea… În închisoare ritualurile sunt inversate. Amintirile înseamnă moarte, în timp ce uitarea oferă o undă de speranță vieții. Scriitoarea identifică două forme de memorie. Prima este cea intelectuală, iar a doua este una practică, a lucrurilor trăite, văzute, înțelese. Le putem alătura memoria fotografică, ce funcționează cu precizie. Instantaneele fixate cândva pe retină construiesc, în imaginar, o altă realitate posibilă, grefată pe lava fanteziei nestăvilite. Stadiul suprem al evadărilor spirituale îl constituie refugiul în imaginar și creație, printr-o frenetică memorare și repetare mecanică a fiecărei bucăți de operă plăsmuită în minte. Toate aceste exerciții se desfășoară într-un mediu insolit, de o mare diversitate, în murmurul necontenit al furnicarului de la Jilava. Zidurile temniței par vii, absorb energiile vitale, amplifică rumoarea. În lumina artificială a celulei, pe fondul lor se disting proiecții halucinante, informe. Umbrele se hipertrofiază și fac figurație, preluând metonimic, rolul personajelor. Prezentul continuu, emblemă a existenței carcerale, este refuzat cu ostentație. Deținutul politic câștigă pactul cu timpul, trăind fie în trecut, fie în viitor: ,,Prezentul semnifică închisoarea; trecutul sau viitorul – libertatea noastră.”

Mai departe, nu intenționez să răpesc cititorului interesat plăcerea lecturii acestei opere de o rară frumusețe stilistică. Cuvintele Madeleinei Cancicov sunt revelatoare:

,,Frumoasă închisoare, bună închisoare, fidelă și dulce prietenă, tu mi-ai dăruit cei mai frumoși ani ai vieții, mi-ai permis să-mi cunosc semenele și să mă cunosc. Între zidurile tale am trăit cele mai frumoase sărbători de Crăciun, cele mai frumoase sărbători de Paști. Părăsindu-te, am regăsit alți oameni și operele lor – bune și frumoase sau rele și absurde –, frumusețea spațiilor, libertatea mișcării și a gândirii. Dar am pierdut intimitatea cotidiană cu Dumnezeu.

Astfel, am pierdut totul“.

Notă 1. Traducerea în limba română a fragmentelor citate aparține autoarei acestui articol.

Notă 2. Articol preluat din revista LaPunkt: https://www.lapunkt.ro/2015/12/rodia-persephonei-madeleine-cancicov-si-spatiul-concentrationar-romanesc/

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *