În ultimii ani, nelipsitul discurs despre disperare pare că a pătruns, prin multitudinea de rețele ale conglomeratului mediatic ce ne înconjoară, până și în peisajul lăuntric, afectiv, al omului contemporan, dizolvându-i fragilul scut protector. Aceasta este, de altfel, una dintre premisele remarcabilei cărți a lui Adrien Candiard, Cât a mai rămas din noapte? Mic tratat despre speranță pentru uzul contemporanilor, apărută la Editura Spandugino, în toamna anului 2020, în noua colecție de spiritualitate creștină „Interior intimo meo”, coordonată de Miruna Tătaru-Cazaban. Recompensat cu „Prix de littérature religieuse”, în 2017, volumul cercetează miezul întrebării din profeția lui Isaia („Străjerule, cât a mai rămas din noapte?”), invitându-ne să medităm asupra acestei tulburătoare teme, și anume reclădirea speranței sub semnul singurului lucru pe care ea îl are de oferit: viața veșnică.

Membru al Ordinului dominican (din 2006) și al Institutului dominican de studii orientale din Cairo (din 2017), Adrien Candiard face parte din tânăra generație de autori afirmați în spațiul editorial francez și preocupați de relevanța marilor idei ale spiritualității creștine în lumea actuală. Spirit pascalian, amintind de nobila familie culturală a unor gânditori precum Sfântul Augustin, N. Steinhardt și Denis de Rougemont, el explorează deopotrivă contradicția și paradoxul, într-o argumentație ce provoacă, adesea, o logică răsturnată, o schimbare de perspectivă (nu însă și de paradigmă, căci punctele de reper rămân aceleași), de unghi de reflecție, care ne determină să regândim principiile rațiunii în miezul cărora ne așezaserăm până acum mult prea confortabil.

Dar de ce tocmai acum e nevoie de o asemenea răsucire a minții și a gândirii pentru a înțelege că lumea e mult mai complicată decât am crezut inițial? Adrien Candiard constată că Franța a devenit o „țară obsedată de propria ei disperare” (p. 11), un loc în care se resimte „o stare de rău tipic franceză, o depresie colectivă, o ambianță apăsătoare, o implacabilă spirală negativă în care suntem aspirați fără să ne putem opune – dar pe care ne place să o comentăm” (p. 12). Doar aparent e vorba numai despre Franța: cazurile concrete invocate devin deopotrivă situații tipice recognoscibile în orice punct geografic al civilizației occidentale din zilele noastre. A venit, așadar, vremea să vorbim despre speranță, virtutea creștină care ne insuflă curajul de a privi chipul deznădejdii și a înfrunta adâncul nopții. Revenind la întrebarea din titlul cărții, inspirată de secvența amintită din profeția lui Isaia, nu putem ocoli polisemantismul și bogata simbolistică a nopții, izvorâte dintr-un amestec de disperare, frică de necunoscut și incomprehensibil, de acest timp al barbariei, în care lumea, așa cum o știm, se dezintegrează. Singurul antidot este lumina – acea lumină spirituală cu adânci rădăcini sufletești –, care ne ajută să ne păstrăm speranța privind în față inomabilul, adeseori în formele sale atroce.

            Modelul străjerului, al paznicului speranței vine dintr-o zonă neașteptată, imprevizibilă, din Ierusalimul anului 587 î.dH., aflat în plină revoltă împotriva Babilonului. În acel loc și în acel timp, profetul Ieremia – căci despre el e vorba –, un „defetist desăvârșit” (p. 16), exclude intervențiile miraculoase, provocând mirarea și îndreptățitele întrebări ale celor din jur despre posibila sa îndoială în puterea lui Dumnezeu. De altfel, profețiile optimiste nu sunt decât iluzii, realitatea trebuie privită în față, înfruntată, cu tenacitatea unui realism rece, tot așa cum Ieremia, profetul-strateg, propune o viziune logică, rod al unei gândiri raționale. Însă tot el e cel ce va propovădui, din închisoare, renașterea Ierusalimului din propriile-i ruine, asemenea păsării Phoenix. Se observă totuși că nu perspectiva umană reașază lucrurile, căci totul e relativ în lume, ci speranța doar în Dumnezeu, lăsând deoparte orice determinări din câmpul material al umanului (pământul, regele, templul). Atunci când nu mai avem nimic, avem, de fapt, totul, pentru că din nimic se naște totul, remarcă Adrien Candiard. Întrezărim în acest filon de gândire și sensul ieremiadelor, al nenorocirilor abătute asupra oamenilor. De asemenea, putem înțelege, pe firul acestei răsturnări de situație, de ce Ieremia este „un adevărat magistru al speranței” (p. 19). Ieremia ne arată calea, ne deschide ochii.

Într-o construcție armonioasă, echilibrată, micul tratat despre speranță așază în balanță cele două atitudini și cauzele intercondiționării lor: pe de o parte, motivele, bine justificate, ale disperării („falsele speranțe”, iluziile), pe de altă parte, adevărata speranță („a spera în viața veșnică”), care nu are nimic în comun cu optimismul ori, cel puțin, nu este „optimism orb” (p. 19). În fond, speranța e opusul disperării și fiecare se definește prin negația celeilalte. Înțelesul său este subliniat de la bun început, fiind una dintre marile virtuți teologale: credința, speranța, iubirea.

Preluând o afirmație a părintelui Ambroise-Marie Carré, despre rolul creștinilor ca „profesioniști ai speranței” într-o lume nefericită, Adrien Candiard face o diagnoză îngrijorătoare a stării de fapt a lumii cuprinse de o „depresie națională generală” (p. 24): criza economică, stresul, schimbările vertiginoase într-un timp destul de limitat, interogațiile apăsătoare cu privire la identitate, migranții, cutremurul establishment-ului cultural, starea generală de rău, mai gravă decât cea de la începutul secolului trecut (și pe care artiștii o presimțiseră primii). Contribuțiile la dezbaterea publică națională, pulsiunile colective, articulările inflamate la nivel ideatic sunt tot atâtea reacții, adesea scăpate de sub control, la metamorfozele ireversibile ale societății. Trăim vremuri asemănătoare cu cele ale lui Ieremia; prinși între ruinele-idealuri ale unei vechi lumi, asistăm la o „lentă cădere” (p. 43) a vestigiilor Europei creștine, a ultimelor ei redute de apărare.

Afirmația dătătoare de fiori, „Creștinătatea a murit, a murit de-a binelea” (p. 40), se întâlnește aici, paradoxal, cu enunțul lui Nietzsche de la începutul modernității. Un reflux al creștinătății în vremuri tulburi pare să spulbere orice urmă de speranță. Dar nu trebuie să uităm că aceste fenomene au, în istorie, un ritm pulsatoriu, intrând într-o constantă succesiune de retrageri/reveniri. Violența atentatelor din Franța, din 2015 încoace, a dovedit tocmai acest lucru, că „Europa nu a ieșit din cursul istoriei și că pacea perpetuă nu este decât o utopie în plus” (p. 27). Ce se întâmplă cu ceea ce nu se poate explica, cu ceea ce se opune capacității noastre de înțelegere? E tot mai greu să descriem, astăzi, Franța ca pe o țară creștină – ne spune autorul –, după ce țara a suferit o dublă pierdere: pierderea semnificațiilor creștine ale marilor sărbători, în urma fenomenului de secularizare modernă, și mutarea accentului pe islam, a doua religie în Franța, mult mai mediatizată. O cultură se află în pericol în fața asaltului altor culturi, și nu doar transcontinentale, orizontale – geografic vorbind –, ci și generaționale, pe verticala familiilor. E dificil de prevăzut ce va rămâne, fiindcă a transmite o cultură înseamnă a explica lumea, a o apropria, a transmite o anumită perspectivă de raportare la legile ei prescrise. Singura șansă rămâne, în plan uman, existența acelor puncte fixe, greu de dizlocat ori de zdruncinat, care se reunesc în cartografia spirituală a omului contemporan. Oricât de greu ar părea de navigat printre realitățile socioculturale din Franța ultimilor ani, Dumnezeu ne îndeamnă să fim prezenți, aici și acum, să acționăm, în schimbul promisiunii sale „Voi fi cu tine”. Adrien Candiard se apropie tulburător de mult de concepția complementară a lui N. Steinhardt, din Jurnalul fericirii, asupra unui Dumnezeu, la rândul său, prezent, activ („E pe șantier și pune umărul”).

Progresul are acum alte nuanțe decât în trecut, când speranța nu era eludată, iar imaginarul colectiv prospecta terenul unei lumi mai bune. Astăzi, concepte precum sensul istoriei sau spiritul veacului par să fi rămas de domeniul unui curs de filosofie ori de istorie a ideilor culturale, în măsura în care progresul înseamnă, pentru omul modern, de exemplu, descoperirea unor modalități de a face astfel încât să nu fie mai rău decât este deja (din punct de vedere climatic, de pildă). Nu e de mirare, așadar, că speranța se frăgezește, statisticile descurajează, iar problemele credinței și ale Bisericii deschid „un drum individual al crucii” (p. 30). O cascadă de interogații premerge recursul la paradox, urmat de o revenire la premisa cărții: dispariția lui Dumnezeu e oare un semn al acțiunii sale asupra lumii noastre? Ce este mai important: a avea totul sau a nu avea nimic? Confruntarea cu răul din lume stimulează nevoia unor „compensații mentale” (p. 56), dar acestea se dovedesc a fi doar dezamăgiri dureroase, falacioase raționamente rupte de lumea reală, de adevăratul rău care sălășluiește în ea și care trebuie dezvăluit pentru a fi privit în față.

Până într-un anumit punct, Adrien Candiard explică ce nu este speranța (și, implicit, ce este disperarea). Speranța nu este o așteptare, nu privește spre viitor, căci Dumnezeu, imprevizil, nu contenește să ne surprindă; nu este nici un dar, pentru că acesta ni s-a oferit deja, iar de acum înainte importantă este acceptarea, asumarea lui. În acest sens, autorul îl citează pe Sfântul Augustin („Fericirea înseamnă să continui să-ți dorești ceea ce ai deja”), lăsând totodată, la vedere, cheia contradicției pascaliene.

Ce anume este speranța, se limpezește în continuare, pe firul expunerii: curajul de a renunța la iluzii, de a desprinde realitatea de proiecțiile sale iluzorii; alegerea și renunțarea, cele două atitudini complementare, a căror dualitate nu exclude fragilitatea și dificultatea reconcilierii lor (alegerea, dintr-o pletoră de alte speranțe omenești, a singurei forme salvatoare, speranța în Dumnezeu; renunțarea ca ieșire dintr-un tip de gândire asupra trecutului aureolat de reflexiile unei culturi creștine); retragerea din trecutul care nu ne mai poate oferi decât povești încheiate, cunoscute, care nu mai dau frisoane, incertitudini, angoase. Atitudinea față de această renunțare pendulează între lamentație și pragmatismul ce nu exclude o doză sănătoasă de realism, dar, din păcate, nici pericolul alunecării spre radicalism.

„Dumnezeu este singurul obiect al speranței noastre” (p. 58), afirmă Candiard, iar credința ni-L apropie ca Adevăr, iubirea – ca Bine, iar speranța – ca Mântuire (viața veșnică). A privi mântuirea ca pe o cale spre fericire, ca pe „o fereastră pe care o deschidem spre eternitate” (p. 64) înseamnă a înțelege că singurele fapte care contează sunt cele izvorâte din iubire. Iubirea nu poate lipsi din această ecuație, e un remediu la efectele evenimentelor adesea contrariante în planul lumii contemporane: „speranța creștină nu ne spune să stăm și să ne lamentăm, pentru că nimic nu e bine, nici să zâmbim prostește, pentru că totul va fi foarte bine; […] speranța creștină ne pune o întrebare foarte simplă: cum să facem din toate acestea un prilej de a iubi încă și mai mult?” A transforma răul în bine e un principiu transfigurator, tot așa cum a înțelege sensul metonimiilor (de exemplu, Crucea) înseamnă a opera cu o hermeneutică ce decupează secvențele purtătoare de semnificații pentru a contempla mai limpede întregul.

„[A] trăi cu privirea întoarsă spre cer” (p. 74), a te dărui lui Dumnezeu presupune o răsturnare a felului de a privi lumea și valorile ei, pe calea pătrunderii într-o nouă logică. E o acrobație, o provocare pe care o putem accepta sau nu. Să nu uităm că, în fond, calea speranței presupune, mai întâi, o alegere. În același fel, Adrien Candiard ne propune întoarcerea spre lecția lui Ieremia, printr-o incursiune în zorii istoriei creștinismului: „Căci, pentru a putea vorbi de speranță, trebuie să începem prin a privi disperarea în față. Prima noastră datorie de străjeri este aceea de a privi noaptea așa cum este ea” (pp. 43-44). Altfel spus, trebuie să cercetăm, să experimentăm, să trăim nimicul pentru a obține totul. Poate că tocmai în solul acestor interogații se află germenele nevăzut al Speranței.

Adrien Candiard, Cât a mai rămas din noapte? Mic tratat despre speranță pentru uzul contemporanilor, trad. din franceză de Dorel Bucur, colecția „Interior intimo meo”, Editura Spandugino, București, 2020, 96 p.

Articol publicat și în revista LaPunkt: https://www.lapunkt.ro/2021/01/adrien-candiard-si-speranta-din-adancul-noptii/