O Antigonă în Vestul sălbatic

Într-o memorabilă formulare, reluată de Eugenio Barba și Nicola Savarese în volumul Cele cinci continente ale teatrului, Edward Gordon Craig susținea ideea că ,,Teatrul sunt bărbații și femeile care îl fac.” E întru totul adevărat dacă ținem seama de imensa investiție de recitative, talent, îndărătnicie în fața obstacolelor, timp, resurse (de tot felul), toate cu o miză unică: spectacolul. Artă conjugată la prezentul etern, nesupusă încercărilor de îmblânzire și de înregistrare într-o rulare de cadre cinematografice, teatrul arde la foc mocnit doar aici și acum. Iar oamenii care îl fac sunt, de fapt, toți cei ce se strâng în sufletul său, în intimitatea unei săli de spectacol, pentru două, sau trei, sau patru ore din viața lor, precum niște exploratori ai lumilor interzise, porniți în căutarea miracolului dincolo de granițele vieții comune.

Spectatorii fac, la rândul lor, teatrul. Îl fac să fie, să devină un organism viu, printre ale cărui molecule freamătă atomi de energie, frisoane de magie indicibilă, emoția întâlnirii cu propriul sine, uimitoare revelații ale unor adevăruri neașezate până atunci în imagini și cuvinte. Combustia interioară a unui artist autentic doar el și cei apropiați o percep și o palpează la propriu. Se cunosc cazuri, mai puțin obișnuite, de actori care devin mai supli, nu doar cu câteva sute de grame, ci cu câteva kilograme la finalul unui rol extenuant.

Trăim vremuri neobișnuite. Se spune că expresia ,,Să trăiești în timpuri interesante” și-ar afla originea într-un blestem chinez. Nici măcar teatrul nu este iertat de trecerea subită prin acest purgatoriu al întregii omeniri, neprevăzut de nimeni cu doar o lună în urmă, când stagiunile își derulau în forță afișele și întâlnirile față în față cu spectatorii. Alungat acum în banalitatea proiecțiilor on-line, teatrul își pierde farmecul, dar nu și mesajul. Chiar dacă noua perspectivă ecranată nu ne mai permite să simțim zbaterea personajelor, să măsurăm pulsul și ambitusul scânteii de omenesc, ori să cercetăm de aproape detaliile de atmosferă, lumină și culoare, ne rămân totuși niște fire nevăzute de sensuri și nostalgii care ne ajută să nu ne sălbăticim.

Poate că unele din aceste fire sunt chiar amintirile, așezate cuminți în straturi-straturi, ale unor spectacole care s-au intersectat cândva, mai blând sau mai tumultuos, cu felul nostru de a privi și a înțelege lumea. Cu cât sap mai adânc în memorie, cu atât îmi vin în minte tot mai dese frânturi de imagini, ca niște fulgurații de trupuri adunate laolaltă sub uriașa pânză de cort ridicată de actorii spectacolului Țara din inima mea (Our Country: The Antigone Project), învăluind, într-o seară de la începutul verii trecute, zecile de suflete adunate în Sala Studio a Teatrului Național ,,Radu Stanca” din Sibiu. O pânză uriașă precum vela marilor corăbii, de un alb nisipiu, multifuncțională, adusă de creatoarele scenariului, Annie Saunders și Becca Wolff, și de artistul Jesse Saler tocmai din inima Vestului sălbatic.

Fără îndoială, imaginea nu ar transmite mare lucru dacă s-ar livra sub forma unui produs înregistrat audio-video. În Țara din inima mea trebuie să fii prezent, să ființezi cu trupul și cu inima ta doldora de ecouri, flashback-uri afective, priviri dragi, mirosuri de pod vechi și senzații de tălpi cufundate în nisipul zgâriat de valuri. Condiția e non-negociabilă. Vestul sălbatic poate fi orice ținut de pretutindeni, iar povestea celor doi frați e aceeași de la Sofocle încoace. De altfel, scenariul e infuzat chiar cu fragmente din tragedia lui Sofocle, Antigona. Implicațiile psihanalitice sunt însă mult mai adânci (în sensul curentului de interpretare deschis de Ileana Mălăncioiu în Vina tragică), coborând spre traumele copilăriei, aduse la suprafață printr-o confesiune chinuitoare și spasmodică. Întreaga „construcție” umană evoluează în ritmul acestei confesiuni puse sub microscop, căci, după cum aflăm de pe website-ul regizoarei și co-scenaristei Becca Wolff, ,,She explores the intersection of the theatrical and the confessional, collaborating with virtuosiv performer/creators to explore deeply personal material in bold new ways.” (http://beccawolff.net/bio)

Mozaicul de texte ce depășește un simplu exercițiu intertextual se metamorfozează în cele două voci ale personajelor, cu rezonanțe multiplicate: voci naturale, voci ranforsate la microfon – nelipsitul simbol al mediatizării tragediilor moderne, voci înregistrate într-un trecut îndepărtat și actualizate prin analepsă în planul amintirii. De la bun început, Annie Saunders spune povestea. E povestea ei, pe care se grefează treptat povestea Antigonei. O undă de incertitudine planează asupra veridicității evenimentelor, până la topirea sa în actul artistic, când interogațiile sunt uitate. I se alătură curând fratele său, personaj interpretat de Jesse Saler, într-un dialog continuat la cele două microfoane. În spate, un aparat de radio aduce cu sine voci desprinse parcă dintr-o altă lume. Visul american e umbrit de conflicte, tragedii, existențe pe muchia legalității. Fratele are o mulțime de probleme: cu dezintoxicarea, cu închisoarea, cu violența lumii în care trăiește. În Siskiyou County din nordul Californiei, adică în plin Vestul sălbatic, deține o fermă de marijuana, intrată în semilegalitate printr-o lege controversată din 1996.

E formidabil ceea ce fac cei doi artiști în continuare, de la teatrul de mișcare și teatrul de umbre până la deconstrucția și reconstrucția spațiului. În aparență simplu, asemenea unei locuințe de tip country, cu minime obiecte de mobilier și cu asamblajul de pânze și resturi de haine vechi, care palpită precum o pereche de plămâni uriași, spațiul se dovedește a fi de o versatilitate deplină, aidoma unui al treilea personaj. Țara din inima mea capătă semnificațiile unei antifraze pe măsură ce asistăm cu uimire crescândă la descrierea mentalităților care o definesc. Aproape că nu mai contează cine anume rostește în succesiunea de replici. Să ,,ascultăm” câteva dintre acestea. Aflăm că altădată era „o țară dată naibii”, dar acum „a scăzut prețul ierbii”. S-a intensificat violența, pentru că „orice ființă amenințată devine la rândul ei violentă”. Cei doi frați s-ar bucura de libertate, dar „ceilalți se sperie de oamenii liberi”. Atunci ,,când americanii spun povești despre ei, le situează în Vest”. Este ținutul unde oamenii „au mai multe arme decât dinți”. Viața lor se reduce la „datul cu banul și datul cu părerea”. Verdictul cade dramatic, ca o împunsătură de cuțit: „Acesta e Vestul sălbatic. Ești în Vestul sălbatic.”

Câte opțiuni le mai rămân acestor doi oameni care nu s-au rătăcit doar în lume, ci și într-un inextricabil ghem de amintiri din copilărie, cu traume adânc înrădăcinate în subconștient? Femeia își poartă la propriu fratele inert, un munte de om, pe umeri. Apoi îl ucide. E povara vieții sale, blestemul destinului rânjind sardonic. Acesta e momentul când trece dincolo de limitele scenei, desfășurând imensa pânză deasupra tuturor spectatorilor. Ambiguitatea simbolului mă determină să oscilez între numeroasele sale semnificații posibile. Gândul cel bun învinge. Acum simt, mai mult chiar decât în seara spectacolului, că Țara din inima mea e acolo pentru fiecare, bine ascunsă și protejată, plutind deocamdată pe o arcă a speranței. Important e să nu ne pierdem pe acest drum pieptiș nici speranța, nici țara din inimă. Porumbelul alb va poposi în curând.

Photo credit: Paul Băilă

Annie Saunders and Becca Wolff – SUA

Țara din inima mea (Our Country: The Antigone Project) de: Annie Saunders și Becca Wolff, cu fragmente din Sofocle
Co-creator, regie dramaturgie: Becca Wolff

Co-creator, artist, scenariul original, cu aportul companiei: Annie Saunders

Artist: Jesse Saler

Mișcare: Jess Williams / Scenografia: Nina Caussa / Sound Design: James Ard / Lighting Design: Jiyoun Chang / Costume: Melissa Trn / Colaborator sunet: Jackie Zhou / Iluzionist: Christian Cagigal / Manager scenă: Bryony Byrne / Producător: Madeline Barasch

Articol preluat din revista LaPunkt.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Next Post

Editura Spandugino - Lansare de carte: Nuccio Ordine, „Utilitatea inutilului”

Thu Oct 1 , 2020
Editura Spandugino și Librăria Humanitas de la Cișmigiu vă invită să urmăriți vineri, 2 octombrie, de la ora 19.00, în transmisiune live pe pagina de Facebook a librăriei, lansarea cărții Utilitatea inutilului. Manifest de Nuccio Ordine. Bogdan Tătaru-Cazaban, cercetător în istoria religiilor, alături de invitații săi, Smaranda Bratu Elian, profesor universitar, reputat italienist, și Teodor […]

Categorii