Clipa labirintică – JURNALUL lui Gheorghe Grigurcu

Prin cel de-al patrulea volum din seria intitulată Jurnal (2019), Gheorghe Grigurcu revine la un gen aparte al confesiunii literare, a cărui notă personală se regăsește în eseurile publicate, cu o admirabilă ritmicitate, în revistele de cultură Familia, Ramuri și Convorbiri literare. Volumul se dezvăluie ca un journal en miettes (nu întâmplător Ionesco este unul dintre autorii evocați), de idei și de lecturi, dar, mai presus de toate, ca jurnal al unui aristocrat al cărților, subtil estet al discursului eseistic. Formulările nu sunt deloc exagerate, mai ales în miezul acestui spectacol al cuvintelor în care proprietatea termenilor ne invită să ne păstrăm spiritul treaz. Căutând la rădăcina cuvintelor impulsul din care s-au plămădit, descoperim următoarea mărturisire a autorului: „Exercițiu. Ramificarea unei clipe. A unei clipe care poate astfel deveni labirintică, inepuizabil enigmatică. Un surogat de eternitate” (p. 177). Interstițiile clipei labirintice se transformă, capătă sens și măduvă, asemenea unui tot înglobant care absoarbe reflexiile lumii, fie ele reale, imaginare sau livrești. Cel mai apropiat ecou pare a fi un alt jurnal atipic, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal de Ion D. Sîrbu, De altfel, Gheorghe Grigurcu se delimitează de autorii „care resping specia jurnalului literar” (p. 50) și pune în discuție „«sinceritatea» jurnalelor scriitoricești” (p. 285), pretext pentru o relectură a concepțiilor lui Călinescu, Baudelaire, Gide, Pessoa, Wilde cu privire la literatura diaristică. Confesiunea naște vulnerabilitate, iar altruismul scriitorului se dovedește mereu printr-o dublă livrare: umană și estetică, respectiv pentru Celălalt și pentru sine.

Lucrat cu migală („migala pe cuvânt” – p. 99), alcătuit din 52 de părți dispuse, fiecare, pe câte 10 pagini, Jurnal IV etalează o structură ce include în osatura ei însăși ideea de timp, în totalitatea săptămânilor anuale. Configurat ca eșafodaj supratematic, timpul se va dovedi însă înșelător, pentru că ritmul circadian se va regăsi în altceva, în armonia credinței și a rațiunii, a spiritului și a gândirii limpezi, a metaforei și a întâmplării factuale. Pe de altă parte, laitmotivul albinelor atrage atenția asupra delicateții și rafinamentului stilistic, dar și asupra reprezentării exterioare a textului ca obiect. Totul e rostuit într-o armonie indicibilă, într-o continuă căutare a formei, căci sensurile nu se toarnă oricum, ci numai într-o matrice care va deveni una cu creatorul său, dublul lui textual.

Fiecare parte (capitol) stă sub un semn distinctiv: jertfa, suferința, libertatea, Binele, „banalitatea Răului”, eternitatea, copilăria. Gheorghe Grigurcu își caută suflete-pereche și voci consonante în spațiile literare de înaltă fervoare ideatică: Julien Green, Berdiaev, N. Steinhardt, Ion D. Sîrbu, Tolstoi, Simone Weil etc. Text și metatext critic, autoreferențial, Jurnalul intră în atmosfera unui dialog cultural, păstrând intacte ritmul și viața fragmentelor transcrise. Caută mereu acea consubstanțialitate din care se nasc marile concepte ce dau măsura umanului. De la Berdiaev, preia ideea că inteligența coabitează, deopotrivă, cu iubirea și durerea; pe Simone Weil o regăsim pornind de la constatarea că bucuria și suferința, în iubirea de Dumnezeu, au aceeași intensitate; din numeroasele trimiteri la Julien Green se rețin teama de cuvinte care „scapă” și „relativitatea gloriei omenești”; de la Ernst Jünger, recitit cu asiduitate, sunt actualizate o suită de considerații de istorie a artei, de estetică cu blazon istoric, precum și conceptul de cunoaștere „monoculară, ciclopică”, cu caracterul ei implicit sacrificial, de pierdere. Exemplele pot continua cu aceeași voluptate cu care se citesc, în inepuizabila lor curgere.

Farmecul discret al tabletei eseistice se recunoaște în decupajul din volume de critică, în exercițiile analitic-reflexive, adevărate microeseuri prin claritatea conciziei. Unele consemnări aduc savoarea poemelor într-un vers: „Răsăritul: un punct cardinal ingenuu” (p. 398). Lecturilor din sfera culturală le răspunde, în ecou, fluxul de știri prin care pătrund în existența cotidiană aspecte insolite, însoțite de o imprevizibilă reflectare asupra lor, ori flash-uri detabuizante. Tăieturile din  Dilema veche, Click, Formula As sau de pe ecranul posturilor TV sunt colate firesc, fără alte comentarii. Gheorghe Grigurcu consemnează mediatic realitatea, o înregistrează în datele ei neobișnuite printr-o redare precisă, fără intervenții personale.

Apar și consemnări diaristice, înveșmântate într-o aparentă cronologie: 16 aprilie 2016, 14 iunie 2017, 13 ianuarie 2015 etc. Impresia clepsidrei care se întoarce cu celeritate, mai înainte de a-și fi încheiat firul de nisip, rămâne puternică. Textul e „o tentativă de sustragere din captivitatea calendarului […], o evadare din timp.” (p. 524), arată scriitorul, și fiecare an ne desparte, de fapt, de „prezența lăuntrică” (p. 90). Își păstrează identitatea doar acele zile care aduc ceva special în teritoriile memoriei. De pildă, 1 martie 2017 nu e o zi oarecare, ci repetarea ciclică a trăirii unei experiențe primăvăratice, din clasa a IV-a, când „mi se părea că respir lumină” (p. 95), în vreme ce 8 noiembrie 2017 marchează data tăierii copacului preferat al autorului, din fața Primăriei din Cărbunești. În alte pasaje, cuvinte și sintagme precum „Scriptor”, „Senectute”, „Moment negru” preiau, contrapunctic, rolul deicticelor. Cronos se transfigurează prin forța gândirii, resorbindu-se în reflecții, lecturi și atente observații ale realității. Sau, așa cum notează Gheorghe Grigurcu, în actul scrisului trăirea extatică este absorbită de text, dar ca o reflectare secundară, în sens platonician. Periplu vicios, cameleonic, aflat sub semnul vizibil al infinitului – mereu la sfârșit, mereu la început –, scrisul este privit ca un act mistic, ca „un ritual al despărțirii” (p. 22). Starea de a scrie e o condiție a trăirii, chiar dacă totul s-a mai spus cândva: „Uneori scrii când nu mai ai multe de spus” (p. 383). Oximoronic, scrisul captează și Neantul, ca umbră, „timpul stagnant al cuvântului scris”, în care autorul se regăsește neschimbat după ani și din care se desprinde doar pentru a reveni la cărți, audiții, plimbări – alte încercări de a opri timpul fără a-l goli de miez, căci „timpul vid e inuman”. Ca un corolar vine constatarea că datorăm mult cuvintelor și trebuie să le respectăm ființările, sunetele secunde, în ele regăsindu-se însăși forța dinamitardă a cărților. Alteori, fluxul contradicției așază față în față jaloanele dublei naturi a scrisului (mnemotehnică și terapeutică): „Unele lucruri le treci în scris pentru a ți le reaminti, altele pentru a le uita.”

Arta paradoxului, particularitate remarcabilă a eseisticii lui Gheorghe Grigurcu, dovedește, o dată în plus, că subtilitatea, „precum orice lux” (p. 235), nu e accesibilă oricui. Omul este o ființă paradoxală prin însăși ființa sa, notează scriitorul; presimte abisul, magnetismul hipnotic din vecinătatea căruia până și somnul își desprinde substanța. Într-un alt context, afirmă: „A nu crede în mister înseamnă în ultimă instanță a nu crede în tine însuți.” (p. 117). E un bun prilej pentru a observa mecanismul lexical de construire a sensului. Fără a numi de-a dreptul termenii axiomei despre misterul înscris în ființa umană, își determină cititorul să navigheze, aparent singuratic, printr-un arhipelag de idei ce-i consună cu propriile amintiri de lectură. Tot pe acest fir, pornind, de pildă, de la concisa remarcă „Repetiția: o renunțare fie și aparentă la prezent.” (p. 223), pare firesc să ne amintim felul cum, în Figuri, Genette iniția o interpretare psihologică a figurilor, punctată cu concluziile cartezianului Lamy: „Repetiția: omului pasional îi place să se repete…” De aici încolo, desantul semantic poate continua la nesfârșit.

Un sensibil autoportret interior se desprinde din punctele de fugă ale unui „poem” minimalist, concentrat în sensurile opuse ale cuvintelor: „Prigonit de speculații, ultragiat de metafore, terorizat de ficțiunile epice, dar impasibil la realități” (p. 7). Ceea ce nu este numit trebuie căutat dincolo, printr-o răsturnare, o refracție a razei semantice a cuvintelor. Alteori, explorează zona metalingvistică în pasaje demne de rigoarea unui tulburător dicționar al vârstelor: copilăria este „un început infinit” (p. 232), vârsta când dădea drumul pe apa de pârâu a corăbioarelor de hârtie, spre necunoscut; maturitatea reprezintă „o vârstă care mie mi-a lipsit” (p. 315), în locul ei prefigurându-se o vară simbolică; prezentul se mixează într-un „cocteil de copilărie, tinerețe, bătrânețe. Poate pentru că n-ai avut de fapt maturitate…” (p. 331). „Vârsta inepuizabilei prospețimi” se contrage într-un „azi” etern, într-o voită eludare a maturității. Totuși, e un răstimp iluzoriu, așa cum citim în textul reluat și pe coperta a IV-a a cărții: „Prezentul devine trecut când nici nu te aștepți” (p. 385). Doar stratul de zăpadă mai rostuiește amintirile: „Prima zăpadă are ceva arhanghelesc. Fulgi din aripi imateriale” (p. 418). Senectutea are propriile-i dileme. Să fie, oare, o vârstă a seninătății sau a tensiunii ideilor care o pătrund? Lentoarea se resimte precum desprinderea de țărm a unui navigator pornit pe apele uitării. Timpul se contopește cu amintirile – straturi de amintiri –, dar eul lăuntric rămâne intact, egal cu sine: „înlăuntrul meu mă simt identic cu cel care am fost” (p. 134). La fel ca la Proust, amintirile involuntare sunt o sursă pentru artist, emană autenticitate, extratemporalitate, însă amprenta personală a lui Gheorghe Grigurcu o constituie adâncirea, prefigurarea unor „amintiri ale amintirilor”, la mise en abyme sub semnul destinului măsurat tocmai în aceste amintiri. Dacă amintirile se nasc din amintiri, câte vieți trăim de fapt? Iată o întrebare pe care și-o pot asuma, deopotrivă, și cititorii.

Anotimpurile înseși se cern din sporita lor ambiguitate. Pot fi, deopotrivă, stampele unui timp concret sau metafore ale vieții. Totul se reflectă azi și acum, topindu-se în eternitatea (relativă și ea) a paginii de carte: ,,văzduhului primăvăratic al unui noiembrie în care ne aflăm acum” (p. 28), o zi de februarie cu cer senin, neverosimil; un sfârșit de martie în care arborii pădurii, acoperiți de muguri albi, devin „îngeri vegetali” (p. 59), șoseaua de la Cărbunești străbătută tot „azi” etc. Viața imită, parcă, cele două fețe ale lui Ianus, „dimineața vieții” și „anii crepusculari” fiind cele două unități de măsură ale renunțărilor. Abia la apus se distinge perspectiva panoramei. Printre tablouri în mișcare nu mai e o simplă coincidență faptul că lumea observată zi de zi capătă înfățișare de text, precum cele două veverițe asemănate cu „două paranteze ale pădurii” (p. 138). Există mai multe spații ale vieții, unele sedimentate în memorie, altele recente, factuale. Toate au însă aceeași notă de vitalitate. „Cărbuneștii. Yonville-ul meu” (p. 144), mărturisește scriitorul, evocând pădurea din apropierea locului unde face dese plimbări alături de câinele său. În alte secvențe, parcul dimineților eterne din Amarul Târg se continuă cu notații frugale, instantanee culese din mersul automobilului. Proza Sudului aduce cu sine stranietatea câmpiei prelungite în atemporalitate și pustietatea satelor în după-amieze nesfârșite de vară.

Lumea nu e monotonă, ci pulsatorie, micșorându-se odată cu trecerea anilor. Spațiile revizitate (case, străzi, piețe, parcuri) devin asemenea unor haine strâmte, de parcă s-ar fi dilatat sufletul. Alte valori își cer acum dreptul la întâietate, cele ale minții și ale spiritului. Casele pe care le-a cunoscut cândva se imprimă precum fotografiile adăugate într-un album, blurate în simbolistica nimicniciei și relativității lucrurilor: „Totul mi s-ar părea mai mic, searbăd, provocator printr-un anume cinism al lucrurilor” p. 305); „O stranie tabuizare mă face să le asimilez unor mistere (ficțiuni personale care s-au obiectivat)” (p. 283); „Ceva mort s-a fixat în ele, o pastă străină în contururile cunoscute…” (p. 413).

Îl regăsim pe A.E. în paginile Jurnalului, la fel de lucid, sceptic și provocator ca în toate consemnările lui Gheorghe Grigurcu publicate sub semnul asteriscului. Un cinic asumat, un mizantrop bine temperat, exersat în fața dezamăgirilor, A.E. aduce cu sine o tonalitate polemică, ionesciană, îndeosebi când afirmă că artistul ar avea la dispoziție mai multe zile de creație decât Dumnezeu. Prins mereu între ghilimele, susține că libertatea sfârșește adesea cu o supunere la o finalitate, iar oamenii contemplă fake news-urile realității pentru că sunt mai sonore, mai atrăgătoare decât adevărurile: „Minciuna nu e oare un mijloc de idealizare a lumii?” (p. 29). De vorbă cu daimonul meu s-ar putea intitula toate aceste frânturi de conversație interioară. În fond, dialogul cu sine – mai ales când sinele este Altul – are o anumită coerență, în vreme ce cu ceilalți e plin de tensiune. A.E. îi oferă sublima revelație a dualității. „Tu devii un Celălalt potențial” (p. 193) și, în consecință, Celălalt trebuie să-l înțeleagă pe A.E. (și nu invers…), să-l descopere treptat, începând chiar de la sprâncenele care îi aduc aminte de chipul bunicii materne. Oricât de tentantă ar fi peregrinarea printre concepte, A.E., ca voce a îndoielii carteziene, echidistantă, fixează gândirea rece între bornele lucidității și împiedică alunecarea de la „centru”.

Un capitol important s-ar putea închega din complicatele pulsiuni ale lumii literare, uneori greu de înțeles, păstrate discret sub ceața unei premeditate ambiguități. Se prea poate ca „protagoniștii” nenumiți să se recunoască, dar intenția auctorială nu este aceasta, căci filtrul personal are mize estetice mult prea rafinate pentru a se lăsa acoperit de impuritățile stârnite de continua agitație a orgoliilor de rând. Reduși la stadiul anonimatului caragialian, într-o succesiune de X, Y…, ei ilustrează diferite „cote ale vanității” (p. 185), efigii ale vacuității, deplorabile eboșe umane, altfel spus, acea „natură psihomorală a omului” de care-i amintește autorului teatrul lui I. D. Sîrbu: un theatrum mundi cu pedanterii și aroganțe. Gheorghe Grigurcu refuză adularea interesată, urmărind cu o nedisimulată consternare măștile ipocriziei, fizionomiile multiple ale lingușitorilor de profesie, rataților și veleitarilor văduviți de vocație creatoare: „ratați radioși, care, după decenii de insuccese, păstrau elanul bovaric al începutului” (p. 108). Expuși elogiilor și mediatizării, aceștia își dezvoltă „trăsăturile tipului de boss, autoritarismul, aerul capricios, acea poză de ins care nu se mai livrează semenilor decât în calitatea sa de poză” (p. 341).

Sunt evocați și autori contemporani prețuiți, unii dintre ei „exteriori duratei mele mundane” (p. 29), considerând că prețuirea și amiciția unui confrate este la fel de importantă ca orice legătură umană: „Uneori sunt de ajuns doar câteva rânduri pentru a cunoaște ființa unui autor, a fraterniza spontan cu el…” (p. 185). Arta portretistică excelează în asemenea partituri, cum este, de exemplu cea dedicată lui Ovidiu Cotruș, în care calitățile omului aglutinează erudiția, vorbirea cursivă și seducătoare, rafinamentul său spiritual.

            Simțul civic și conștiința istorică se afirmă cu o demnă consecvență în cuprinsul volumului, eludând focurile de artificii ale declarațiilor golite de conținut. Astfel, tăcerea intelectualilor, atunci când sunt înregimentați politic, îi amintește lui Gheorghe Grigurcu de tentațiile rinocerizării. Remarcă beția discursului conceptual și sancționează abuzurile lingvistice ale publiciștilor, derapajele de la proprietatea termenilor, portul ilegal de semantică. Frecvența modalizatorului „Am impresia” exprimă, la rândul său, refuzul enunțului apodictic, al definirilor ritoase și concluziilor rigide, care ar îngusta simțitor spațiul de gândire. Libertatea este o condiție sine qua non a evadării din capcana relativismului comun și din cercul gravitației. Însăși apropierea de Dumnezeu e de neconceput în absența libertății.

            Dacă viața se oferă ca spectacol al lumii, peste care textul se așterne ca o țesătură de sensuri, atunci nu poate fi trăită decât între bibliotecă, axa fantomatică a norilor într-o imponderabilă panta rhei a văzduhului și butaforia obiectelor glăsuitoare din jur. Pe acest parcurs, un tei stingher la marginea pădurii, simbol al singurătății, are aceeași frumusețe poematică precum numeroasele imagini ale naturii surprinse în raza privirii interioare. Sub impulsul contradicției adaugă: „Ești singur. Singurătatea urlă-n tine ca-ntr-o pădure a joacă și a durere, a ingenuitate și a moarte” (p. 297). Știm că nu de o joacă a denotațiilor poate fi vorba, tot așa cum cuvântul însuși, în orice analiză a semnificațiilor, ar suna ca o impietate. Dar oglinda poate răsturna artificiile antifrazei; și într-acolo trebuie să privim. De aici se ajunge la vis, cu doza sa de irealitate, căci realul suferă o de-construcție în lanțul metaforizării. Între amintire și vis se întinde spațiul solitudinii: „Fervoarea visului acreditând în chip constrângător existența irealului” (p. 137); „Visul e tangent la misterul sacrului” (p. 441) până când devine text. Pe linia de gândire a lui Lucian Blaga, Gheorghe Grigurcu crede în capacitatea omului de a trăi „un soi de experiență mitică sui generis” (p. 405), diferită de experiența colectivă a sacrului. Mecanica sufletului e mai importantă decât cea a trupului. Doar inima poate răspunde acestei chemări, fiind în măsură „să vadă” mai bine decât creierul, predispus la prejudecăți și raționamente falacioase. Așa cum în inima-oglindă se reflectă Dumnezeu, ca „un triumf al suprasenzorialului, al izbăvirii ființei corporale prin spirit” (p. 104), jurnalul, ca oglindire a sinelui, trece dincolo de luciul tăios al realității, provocând o metanoia estetică. 

Gheorghe Grigurcu, Jurnal IV, Editura Eikon, București, 2019, 524 p.

Notă. Articol apărut în Revista de cultură Familia, seria V, anul 56 (156), nr. 9 (658), septembrie 2020 și în revista LaPunkt.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Next Post

Scrisoare deschisă pentru susținerea Revistei de cultură Familia

Sat Jan 2 , 2021
PREAMBUL LA O SCRISOARE DESCHISĂ În aceste zile, întreaga lume culturală a aflat cu consternare despre Hotărârea Consiliului Județean Bihor din data de 15 decembrie 2020, prin care revistei de cultură Familia i-a fost anulată personalitatea juridică, fiind desființată, astfel, ca instituție. Invocându-se necesitatea reducerii de personal, în vederea eficientizării […]

Categorii